Frunzele plang

Este toamna.Vantul se rataceste printre crengile aplecate ale pomilor,purtand usor spre asfintit frunzele ruginii.Se rotesc in jocul lor nebun,se prind una de alta si zbor spre ultimele raze de lumina trandafirie care inunda vazduhul.
Cateva se pierd,indreptandu-se ademenite de parfumul gutuielor azurii sau de cel al ultimelor petale de tranafir care bucura gradina cu o imagine a gingasiei.Rosul florilor se pierde in covorul asternut pentru ceremonia de adio a gradinii peste care se scufunda linistea inmarmuritoare. Petalele lui aproape vestejite inca se mai lupta cu vantul.
Ultimele raze de soare pier incet,incet…Frunzele trec din gradina cu flori,in livada,unde cele din urma fructe se lasa mangaiate de slabita aura de lumina si caldura.
In surdina rasuna ecoul simfoniei produse de vantul care stapunge in navala sa nebuna crengile uscate si dezgolite ale copacilor care-si plang de mila lasandu-si coroana imbatranita spre asternutul moale si scanteietor al pamantului.
Frunzele se ridica din ce in ce mai sus,astfel incat pot vedea cantaretii plecand spre un alt taram,la un alt stapan care sa le asculte trilurile inchinare naturii.Trec pe rand stoluri de pasari care inalta cerului un cantec de adio.In urma lor o ploaie de lacrimi izbugneste iar vazduhul intunecat arunca sabii de lumina catre pamantul inmarmurit.
Vantul se coboara si el cu repeziciune,prabusind frunzele spre covorul pieirii.Vazand cum totul s-a terminat,frunzele isi dau seama de soarta ce-au sa urmaze si incep si ele a uda pamantul cu lacrimi.In urma lor,sufletul unui poet isi rataceste privirea spre vazduh ,iar inima ii suspina pentru ca a inteles de ce frunzele plang.