sâmbătă, 14 ianuarie 2012


Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit ~
povestea Luceafărului si a Îngerului blond

Moto:,,Singurătatea nu te învață că ești
singur,ci singurul.”-Emil Cioran

   Dacă vrei să scrii despre Veronica Micle, să îi citești poeziile sau corespondența, să ți-o imaginezi, văzând-o cu ochii minții, nu poți s-o faci decât luând-o împreună cu Mihai Eminescu,căci dragostea ce i-a legat, a creat și cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii nostre, și, în același timp, ale literaturii române.
   Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că puține sunt femeile care să nu viseze sâ fie iubite cu atâta ardoare, precum era Veronica de eminul drag”, și puțini ar fi aceia care nu și-au dorit vreodata să întâlneasca iubirea întruchipată într-o femeie ca ea.
   Mihai Eminescu a întruchipat pe deplin personajul Luceafarului: trăind parcă într-o altă dimensiune, geniul a tânjit dupa dragostea pământească. Nenumăratele fapte biografice, opera lui însăși ni-l arată ieșind în întâmpinarea oamenilor, a dragostei, a prieteniei. Cu toate acestea, iubirea lui pentru toți ceilalți, iubirea tuturor față de poet, a fost eclipsată de acea mare dragoste a unui chip de înger drăgălaș1. Iubirea dintre acest înger blond 2, Veronica Micle, și a Luceafărului veșnic radiant de poezie, Mihai Eminescu, a reușit să învingă totul, să existe dincolo de răutățiile cotidiene ale persoanelor care îi voiau despărțiți.
   Dar cum s-a înfiripat aceasta dragoste inefabila? Cum au reușit să rămână sub o perdea groasă de discreție în timpul mariajului dintre Veronica și Ștefan Micle? Ei bine, din fericire, istoria literară cunoaște această taină și ne-a dezvăluit-o și nouă, oamenilor de rând, în speranța că vom ajunge să cunoaștem mai bine povestea lor de dragoste și sufletele care au stat, ani de-a rândul, în umbra marilor personalități literare.
   Dacă aș putea păstra maniera oamenilor din popor, aș începe această poveste cu A fost odata...”, dar cum istorisirea pe care o am azi în vizor tinde să se rupă de contingent și să apară proiectată în planul divin, voi alege pur și simplu să vă vorbesc despre iubirea Luceafărului și a Îngerului blond..
   Nemuritoarea muză eminesciană, Veronica Micle, s-a născut în Năsăud, pe data de 22 aprilie 1850, dupa cum bine știți, în același an în care, la Botoșani, cu câteva luni înainte, deschisese pentru prima oara ochii cel care va fi „Poetul National”,Mihai Eminescu.
   Tatăl Veronicăi, Ilie Câmpeanu, erou în luptele purtate de Avram Iancu, în 1848, moare în urma rănilor căpătate. Rămasă în grija mamei, Ana Câmpeanu, și a fratelui mai mare, frageda copilă, aflată încă în fașă la momentul decesului tatălui său, se va muta în Moldova, la Târgu-Neamț, apoi în Roman și, în cele din urma, în Iași. Veronica aprimit la naștere numele mamei sale, Ana, dar și l-a schimbat odată cu urmarea cursului primar. Frecventează cursurile școlii primare si gimnaziale, la Iași, la Școala Generala, unde a fost bursieră. Elevă excepțională, Veronica termină cursurile în 18633, primind calificativul ,,eminentă”.
   La examenul final, asistă și Ștefan Micle, el însuși ardelean, profesor universitar și, ulterior, rector al Universitații din Iași. Acesta apreciază nu numai răspunsurile absolventei, ci și fizicul și comportamentul său, căci, la un an de la absolvirea fetei, cei doi se căsătoresc la Cluj, în ciuda diferențelor de vârstă.: Veronica-14 ani și Ștefan Micle -44 de ani.
   Ana Câmpeanu- mama- trebuie să se fi simțit mai mult decât măgulită, când această importantă persoană ieșeană a cerut mâna copilei ei și nu a stat prea mult pe gânduri pentru a-și da consimtământul.
   Cu siguranță, cel puțin din partea Veronicăi, nu fusese niciodată iubirea cea care a legat-o de Ștefan Micle, ci probabil insistențele mamei, care urmărea să-i ofere fetei sale un viitor prosper, cu o situație materială mult mai bună.Cu toate acestea, tânăra a trecut peste toate diferențele dintre ea și soțul ei,învățând să-l respecte și să-l aprecieze așa cum era el. Împlinirea Veronicăi a fost cu siguranță marcată de venirea pe lume a celor doua fete ale sale:Virginia și Valeria.
   În acest timp, Mihai Eminescu, cel de-al șaptelea copil al lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi, copilărește în primii ani de viață la Ipotești, unde familia deținea o mică moșie.
   În 1858, e înscris în clasa a III-a la Național-Hauptshule, școala primară greco-orientală din Cernăuți. În 1860, absolvind clasa a IV-a, este elev la K.K.Orber-Gimnasiun din același oraș, dar, în 1862, părăsește școala și se întoarce la Ipotești.
   La scrurt timp după debutul literar strălucit din 25 februarie/9 martie 1866, la revista ,,Familia”din Pesta a lui Iosif Vulcan4 cu poezia De-aș avea..., este înscris de către tatăl său la studii în Viena, audiind, între 1869-1872, cursuri de filozofie, drept, economie politică, limbi romantice, medicină, acumulând , în special, cunoștințele de filozofie și științe.
   În luna martie a anului 1872, destinele celor doi-Veronica și Mihai-se vor întâlni pentru întâia oară, în capitala Imperiului Habsburgic.
   Tânăra doamnă Micle sosise la Viena ca să se vindece de o egzemă supărăptoare. Aceasta rămâne mai multe luni aici, locuind la pensiunea Lowenboch.
   În acest timp, Ștefan Micle, care îl remarcase de ceva timp pe Mihai Eminescu, îl desemnează să -i arate soției sale împrejurimile orașului.
   Eminescu relevă în Veronica Micle prototipul ingenuității și trăiește, prin ea și pentru ea, aspirațiile iubirii romantice din prima clipă.
   Veronica era o soție bună. Nu-și iubea soțul, dar nici nu l-a urât, ori detestat, ci l-a respectat și l-a prețuit ca om și ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria și Virginia le-a oferit o educație aleasă și le-a crescut cu dragoste.Cu toate că părea o femeie împlinită, tânjea la un singur lucru:fiorii dragostei pe care întâlnirea cu Mihai i-i va provoca subit.“…l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările și oamenii au facut ca ei să nu fie uniți niciodată.” Veronica a refuzat cererea în căsătorie a mai multor pretendenți, preferând să rămână “muza unui geniu, decăt soția unui prinț”, așa cum a afirmat ea.
   Dragostea dintre ea și Eminescu a fost castă până la moartea lui Ștefan Micle(1879). Toate întâlnirile pe ascuns nu făceau decât să sporească sentimentele celor doi.
   Pe o filă din Amartalon soteria5, manuscris popular din biblioteca sa, poetul și-a însemnat momentul relevator când și-a dat seama c-o iubește puternic pe Veronica. Ea îi dăruise flori, și poetul, în
cerul fericirii sale,o asemăna madonelor rafaelice:
  ,,Ziua de 4/16 fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele.Eu am ținut pe Veronica în brațe, stângând-o la piept, am sărutat-o.Ea-mi dărui flori albastre [iată sursa de inspirație a poeziei ,,Floare-albastră”]pe care le voi ține în toată viata mea”
   Mărturie a sentimentelor puternice stau și sutele de scrisori pe care și le trimiteau unul altuia.Unele dintre ele stau, astăzi, adunate în volumul inedit ,,Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”,publicat în anul 2000, la Iași:,,Frecvența,impetuozitatea și consistența emoțională a acestor scrisori oferă o amplă ilustrare a dramatismului relației dintre două personaje torturate, a căror tandră comunicare- ce îmbină o intimitate dezarmantă cu un patos arareori reprimat-se constituie într-un destin exemplar în cadrul culturii române.
   În povestea celor doi sunt ilustrate, într-un mod admirabil, două principii romantice, care arareori au funcționat mai spectaculos în cultura română: ,,eternul feminin”, confruntat, într-un război de uzură sufleteasca devastatoare, cu ,,eternul masculin”. Niciunul dintre personaje nu renunță la individualitatea proprie, dar, miraculos, fiecare se lasă pătruns de individualitatea celuilalt.”6
   Lecturând corespondența inedită dintre cei doi, cititorul descoperă cuvintele pline de romantism, imaginea ideală a celor doi îndragostiți. Așa cum mărturisește chiar poetul într-una dintre scrisoriile trimise iubitei:,,tu ești Dumnezeul la care mă închin”.....,,De unde eram cu tine,fericit si mulțumit,acum sunt singur,nemulțămit,rău dispus prin singurătate și boală,obosit de viată”7
   Ca în orice cuplu, și aici asistăm la un război al orgoliilor și al geloziei, care, periodic, îi va despărți, așa cum mărturisește chiar componenta feminină a cuplului: ,, Aici a încetat de-a-mi scrie și ne-am certat rău. Am rămas certați de la 9 april 1880, până la 23 Decembrie 1881, când am venit la București, la [H]otel Regal și m-am întâlnit cu el la Cameră.”8
    Dar cum sufletele pereche nu pot fi despărțite nici de cele mai aprigi orgolii, cei doi se vor împăca odată cu întâlnirea la București pe data de 23 decembrie 1881.
Povestea continuă prin corespondențe, despărțiți unul de altul de distanța dintre București și Iași.
Marți, 28 iunie 1883, spre seară, Mihai Eminescu este internat la Sanatoriul Caritatea, aflat sub conducerea doctorului Alexandru Șuțu, în urma unei crize nervoase a poetului, pe care ceilalți o consideră drept semne clare ale înnebunirii marelui geniu al liricii române.
    Vestea îmbolnăvirii lui îi va întrista pe mulți apropiați,dar va aduce probabil un răgaz oamenilor politici criticați adesea de ziaristul publicației ,,Timpul”.
   ,,Sărmanul Eminescu!
Am anunciat înainte cu câteva săptămâni că distinsul poet și colaborator al nostru, dl Mihai Eminescu, este grav bolnav și ne-am exprimat dorința de a-l vedea curând vindecat. Durere, dorința noastră nu s-a realizat; amicul nostru fu lovit de boala cea mai înfricoșătoare, de alienațiune mentală .El nu mai cântă,căci lira i-a căzut din mână. Deci orice rămășiță literarie a nefericitului poet are o valoare și mai mare”9
    Veronica Micle însă refuză să excludă nădejdile că poetul se va însănătoși, așa cum arată prin răvașul liric ,,Să pot întinde mâna”:
,, Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/Încetul la o parte suvițele le-aș da,/ Senină să rămâie,curată ca un crin,/ Icoana de iubire la care să mă-nchin./ Dar tu ca un luceafăr departe strălucești,/ Abia câte o clipă în cale-mi te ivești,/ Apoi dispari; și-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu.”
    În zorii zilei de 15 iunie 1889, la puțin timp după ce pendula sanatoriului Caritatea își pierdu bătăile grave ale orei patru și ziua răsărea la fereastra rezervei lui, Eminescu, rupt de chinul ultimilor șase ani,închidea ochii pentru vecie. Nimeni n-a fost lângă el în acea clipă, nimeni nu i-a închis ploapele, nimeni nu și-a lipit fruntea de mâna cu care rapsodul primordial al poeziei românești scrisese ,,Floare-albastră”, ,,Scrisorile I-IV” și alegoria astrului îndrăgostit.
    După ceremoniile funerare,când Veronica pune pe pieptul iubitului ei o floare de nu-mă-uita, ca semn al dragostei veșnice și probabil ca anticipare a tot ce va fi urmat, tânăra se retrage la Văratic.
În timp ce se afla acolo, într-o zi, oprindu-se pe malul unui pârâu aflat în apropierea crângul Poiana Țigăncii și privindu-și reflexia în apă ,vede chipul iubitului său, ,,Emin” în apă.
   Între timp, la mânăstire, sosește și Virginia.
   Aceasta se îmblonăvește de anemie.Luând ca temei tratamentul prescris fetei sale, Veronica obține o cantitate aprecialbilă de arsenic.
   În seara de 2 august, în anul morții lui Eminescu, femeia organizează o festivitate în memoria ,,Eminului său iubit”, unde îi invită pe cei mai de preț prieteni ai săi. După ce musafirii pleacă, aceasta înghite întreaga cantitate de arsenic de care făcuse rost. După o zi de chinuri groaznice, Veronica Micle se stinge, așadar în 4 august 1889, la 10 ani după moartea soțului ei și doar la o lună și jumătate de la moartea iubirii sale eterne, geniul cu chip pământean, Mihai Eminescu.
Iată povestea sufletelor pereche,născute și decedate în același an.Fără existența unei Veronica Micle, îngerul blond ,cu siguranță nu am vorbi astăzi de poeziile de dragoste pe care Poetul Național le-a zămislit pentru muza sa.
   Atâta timp cât se va vorbi grai românesc și inimile noastre vor vibra întru slava luminosului rapsod, numele lui Eminescu va chema în legenda veacurilor amintirea Veronicăi Micle.